Traducerea articolului de la The New American, "United States of Europe" ("Statele Unite ale Europei").
Acest articol a apărut pentru prima dată în 10 aprilie 1989 în ediţia print a lui The New American, dând accesul la cercetări fundamentale care au demascat agenda ascunsă din spatele Comunității Economice Europene aflată în plină evoluţie. Nu numai că domnul Jasper prezintă informații de o importanță crucială, care erau aproape complet necunoscute la acea dată, chiar pentru americani și europeni în general bine informaţi, cu privire la indivizi și organizații care fac presiuni pentru "integrarea" europeană, dar, de asemenea, a trasat cu exactitate "liniile" - cu decenii înaintea altor analiști - avertizând profetic că falsa retorică a apelului pentru piața liberă serveşte la mascarea unui plan pentru socialism și distrugerea libertății personale și independenței naționale a națiunilor Europei. Cu o Casă Albă și un Congres care iau acum în considerare legislația pentru liberalizarea comerțului transatlantic și parteneriatul de investiții (Transatlantic Trade and Investment Partnership, TTIP), pentru a amesteca și mai mult Statele Unite cu Uniunea Europeană, acest articol de acum 24 de ani este mai relevant decât oricând. - Editorul
1992. În mintea majorităţii americanilor anul nu are, probabil, nicio semnificație dincolo de a fi un alt an cu alegeri prezidențiale, şi ocazia altor Jocuri Olimpice. Din ce în ce, însă, americanii vor începe să realizeze că anul care se apropie cu repeziciune are o mult mai mare importanță politică și economică.
Cititorii publicațiilor de business și ai revistelor economice au văzut deja un val de articole anunțând anul 1992 ca an al "pieței europene", ca o perioadă de referință în care o serie de bariere comerciale și alte restricții între cele 12 țări ale Comunității Europene, sau Piața Comună, se vor prăbuşi. 'Nouăzeci și doi este anul în care Actul Unic European (Single European Act, SEA) intră în vigoare. Acest act, agreat de către cele 12 state membre în 1986, solicită instituirea unui "spațiu fără frontiere interne, în care persoanelor, mărfurilor, serviciilor și capitalurilor le este asigurată libera circulație."
"Cu progresul spre o piață unică, industria europeană va fi capabilă să realizeze economii la o scară mai mare", a declarat secretarul adjunct al Trezoreriei, Peter McPherson, într-un discurs din 1988 ţinut la Institutul pentru Economie Internaţională. "Cerinţele rezultate din concurență vor stimula inovația tehnologică și o mai mare productivitate. Programul poate ajuta la stimularea creșterii economice și a ocupării forței de muncă, la reducerea prețurilor de consum, și la ridicarea standardelor de viață în Europa." McPherson a adăugat: "Forța care va conduce această transformare este oportunitatea - șansa de a concura într-o piață mai mare și mai liberă. Producătorii europeni de astăzi se confruntă cu o multitudine de obstacole în calea comerțului cu alte state membre, variind de la diferenţe profunde în sistemele de reglementare și cele fiscale, la diferite standarde tehnice naționale. De exemplu, o companie de electronice din Olanda are acum de îndeplinit 12 seturi separate de standarde tehnice pentru a putea să-și vândă produsele în întreaga Comunitate ".
Retorica pieței libere
Dr. Ron Paul, fostul congressman republican din Texas și recent candidat la funcţia de președinte al SUA din partea Partidului Libertarian, este unul dintre cei care vede foarte diferit această piatră de hotar care se apropie. Mult timp un campion pasionat al economiei pieţei libere, el avertizează că mișcarea spre "uniunea" și "integrarea" europeană este o schemă etatistă învăluită în retorica pieței libere, care este de natură "să producă un monstru". "Internaţionaliştii etatişti au visat de mult timp o monedă mondială și o bancă centrală mondială", a scris Dr. Paul în octombrie 1988 întro ediţie a lui The Free Market, publicată de Institutul Ludwig von Mises. "Acum, se pare că visul lor poate deveni realitate."
În eseul său, "viitoarea Bancă Centrală Mondială," Paul a comentat:
Guvernele europene au vizat anul 1992 ca ţintă a eliminării monedelor europene individuale și înlocuirea lor cu the European Currency Unit (Unitatea Valutară Europeană, ECU). Apoi este planificată înființarea unei bănci centrale europene. Următorul pas este fuziunea Federal Reserve cu Banca centrală europeană și cu Banca Japoniei într-o bancă centrală mondială ....
Banca centrală europeană (BCE/ECB) va fi modelată după Federal Reserve. Ca şi Fed în 1913, ea va avea un aspect instituțional de descentralizare, dar, de asemenea, ca şi Fed, va fi condusă de un cartel de mari bancheri aflaţi în cârdășie cu politicienii, în detrimentul publicului.Desigur, mult-trâmbiţatele "reforme ale pieței libere" sunt de fapt doar momeala menită a atrage (în cele din urmă) europenii în capcana unui guvern supranațional atotputernic. Multe dintre reformele care vin sunt lăudabile în sine și vor aduce într-adevăr beneficii reale de piață pentru oamenii din țările Pieței Comune. (The) British Broadcasting Corporation britanică (BBC), de exemplu, va pierde monopolul asupra difuzării programelor de televiziune, ceea ce va permite telespectatorilor din Marea Britanie atât accesul la programele străine cât și încurajarea creșterii sectorului național al posturilor de televiziune private. Serviciile financiare vor fi revoluţionate de vânturile revigorante ale concurenței, iar băncilor și corporațiilor li se dă cale liberă pentru a opera dincolo de granițele naționale. Sindicatele naționale puternice vor pierde controlul asupra sectoarelor economice vitale. Transportul aerian ar trebui să devină mai accesibil pe măsură ce industria europeană de transport aerian este deschisă liberei concurențe.
Reforme cu viaţă scurtă
Cu toate acestea, aceste reforme, dacă se vor face, vor fi probabil cu o viaţă scurtă. Motivul este că Actul Unic European a obligat cele 12 de state membre la o integrare politică și monetară crescută, ceea ce înseamnă o trecere mai mare de puteri suverane dinspre capitalele naționale către instituțiile Pieței Comune de la Bruxelles, Luxemburg și Strasbourg. Aceste instituții sunt controlate de intervenționiști keynesieni, socialiști și internaționaliști.
În Parlamentul European, unde 518 de deputați aleși sunt împărţiţi în grupuri politice, nu naționale, Grupul Socialist este de departe cea mai mare forţă, cu 165 de membri. Acesta este urmat de Grupul Partidului Popular European (114 membri), Grupul Democrat European (66 de membri), Grupul Comuniștilor și Aliaților (48 de membri), Grupul Liberal-Democraţilor și Reformiştilor (44 de membri), Grupul Alianţa Democratică Europeană (29 de membri), Grupul Dreptei Europene (16 membri), și Neafiliații (15).
Alcătuirile Comisiei Comunității Europene și Consiliului de Miniștri, instituțiile care deţin puterea legislativă și executivă reală, nu stau mai bine. Ele sunt dominate de oameni precum președintele Comisiei, Jacques Delors, un fost ministru de finanțe francez care dirijează presiunile pentru o bancă centrală europeană, precum și pentru alte atacuri asupra suveranității naționale; comisarul Willy de Clercq, un membru al Comisiei Trilaterale a lui David Rockefeller și, ca ministru de comerț al Pieței Comune, un exponent al asistenței financiare și tehnologice occidentale pentru blocul comunist; comisarul Karl-Heinz Narjes, care de asemenea este un trilateralist; socialistul italian Carlo Ripa di Meana, comisarul responsabil acum de "mediu și securitatea nucleară", și ministrul german de Externe, Hans-Dietrich Genscher, care îndeamnă europenii "să-l ia pe domnul Gorbaciov în serios, să-l creadă pe cuvânt", care mai scapă câte un "îmi place Gorby", și care recomandă o dezarmare unilaterală a Vestului.
Cunoscută în mod oficial sub numele de Comunitatea Europeană, Piața Comună este creaţia directă a unor persoane și organizații care au fost implicate în diverse scheme utopice și conspirative pentru instalarea unui guvern mondial, a unei "Noi Ordini Mondiale", în cea mai mare parte din acest secol.
În urma primului război mondial, liderii mondiali s-au întâlnit la Paris în 1919 pentru soluționarea revendicărilor post-război, redesenarea feţei Europei, și pentru a conveni asupra a ceea ce a devenit Tratatul de la Versailles. Președintele Woodrow Wilson a venit la Conferința de Pace cu faimoasele sale "paisprezece puncte", trambulina care a ajutat la lansarea Ligii Națiunilor. Printre cei care l-au însoțit pe Wilson la Conferinţă au fost mentorul şi consilierul său atotprezent, colonelul Edward M. House, şi trei tineri destinaţi să joace un rol-cheie în formarea unei Europe Unite: John Foster Dulles, Allen W. Dulles, și Christian A. Herter -- "Brain Trust"-ul domnului Wilson.
Potrivit biografilor lui Wilson și House, a fost misteriosul colonel House (un susținător al "socialismului așa cum l-a visat Karl Marx"), cel care, de fapt, a întocmit "cele paisprezece puncte", a schiţat Pactul Ligii Națiunilor, a adunat "Brain Trust"-ul și l-a familiarizat pe Wilson cu viziunea unui guvern socialist mondial. Fie ce-o fi fost, visul Wilson-House al Ligii ca un suprastat în născare a eşuat când Senatul Statelor Unite a respins tratatul ca fiind un atac periculos asupra Constituției noastre și a suveranității noastre naționale.
Consiliul pentru Relații Externe (The Council on Foreign Relations)
Dându-și seama că opinia publică americană și Congresul Statelor Unite nu au fost suficient de "internaționaliste în gândire", și că astfel de concepte "învechite" precum statul-naţiune, patriotismul, drepturile personale inalienabile, guvernul îngrădit de Constituție, și o politică externă cu "alianțe care nu te-ncurcă" sunt încă aprobate cu tenacitate și pe scară largă, colonelul House și colegii săi internaționaliști s-au hotarât să schimbe conştiinţa americanilor. În 1921 au înființat Consiliul pentru Relații Externe (the Council on Foreign Relations, CFR) la New York, ca "un grup de studiu" asupra relațiilor externe. Adunând împreună oameni influenți dedicaţi guvernului mondial, din marea finanță, industrie, mass-media, politică, și din lumea academică, CFR a devenit curând forța dominantă în aplicarea politicii externe americane și în promovarea planificării guvernamentale centralizate și a socialismului, acasă și în străinătate. Oameni ca Rockefeller, Morgan, Aldrich, Baruch, Warburg și Lippmann au oferit sprijin financiar, prestigiu și influență politică pentru noua organizație dedicată construirii unei "ordini internaționale".
O organizație-soră cu un scop similar, compusă dintr-o gamă la fel de impresionantă de persoane avute, și intitulată Institutul Regal pentru Afaceri Internaționale (the Royal Institute on International Affairs, RIIA, de asemenea cunoscută sub numele de Chatham House) a fost înființată în Marea Britanie. Ambele grupuri puternice, dinastice, au apărut în urma unei cine la Hotel Majestic din Paris, la care au participat internaționaliști europeni și americani participanţi la Conferința de la Versailles din 1919. Ei au înființat ramuri ale organizațiilor respective în alte țări europene, și apoi în cele asiatice, pentru a răspândi Evanghelia guvernului mondial.
Cu eșecul neratificării de către Senat a intrării SUA în Liga Națiunilor, establishmentul CFR-RIIA şi-a concentrat sprijinul (și, într-adevăr, le-a şi inițiat) eforturilor de a unifica popoarele din Europa devastată de război sub un guvern supranațional, regional, ca un aranjament intermediar pe drumul spre un guvern mondial propriu-zis. Argumentele în favoarea unei Europe Unite au fost aceleași ca și cele avansate pentru Ligă: că principala cauză a recent încheiatului Mare Război a fost "naționalismul agresiv" și că singura soluție ar fi predarea unor prerogative ale suveranității naționale către o autoritate internațională mai înaltă. De fapt, cauzele războiului au avut mult mai puțin de-a face cu poftele nelimitate ale statelor-națiune decât cu mașinațiunile conspirative ale aceloraşi internaționalişti din sistem care au planificat și promovat un "sfârşit al conceptului de națiune".
Ascensiunea neaşteptată a lui Monnet
Șefii de stat și de șefi de guvern s-au adunat la ceremonia solemnă de la Pantheonul din Paris din 9 noiembrie 1988 pentru a reînhuma rămășițele lui Jean Monnet, internaționalistul francez care este adesea numit "Tatăl Europei". Ceremonia, care marca centenarul nașterii sale, a fost însoţită de numeroase omagii aduse principalului arhitect al Pieței Comune.
Jean Omar Marie Gabriel Monnet s-a născut în regiunea Cognac, ca fiu al unui comerciant de coniac. În 1910, la vârsta de 22 de ani, el a fost trimis de către tatăl său în Canada pentru a deschide noi piețe pentru afacerea familiei. Întovărăşindu-se cu Hudson's Bay Company și cu casa bancară Lazard Brothers, două dintre companiile de marcă ale establishmentului, francezul parvenit şi-a făcut intrarea în înaltele cercuri de putere britanice, și în curând a devenit protejatul anglo-americanilor din sistem. Astfel a început ascensiunea neaşteptată a lui Jean Monnet, care - deși nu avea nici măcar echivalentul unei diplome de liceu - urma să devenă un mahăr al marii finanțe, un geniu politic, și un confident și consilier pentru președinți și prim-miniștri.
Prin influența ministrului de externe francez Etienne Clémentel, Monnet a câștigat un foarte profitabil contract de exclusivitate pentru transportul maritim de materiale vitale din Canada în Franța, în timpul primului război mondial. După această conflagrație a fost numit în Consiliul Economic Suprem Aliat, a fost făcut consilier al Comitetului de pregătire a Tratatului de la Versailles și introdus în acest grup închis din jurul colonelul House, care deschidea drumul viitoarei Ligi a Națiunilor. În 1919 a devenit o figură internațională la vârsta de 31 de ani, prin numirea sa ca secretar general adjunct al Ligii. Biografii Merry și Serge Bromberger scriu: "În culise, el a ajutat la aranjarea numirii socialistului francez Albert Thomas ca șef al Organizației Internaționale a Muncii". Ei menţionează, de asemenea, mărturisirea lui Monnet: "Am votat mereu cu socialiştii, cu o singură excepție". Singura excepție a fost în 1965, la alegerile prezidențiale, atunci când l-a susținut public pe Jean Lecanuet, care milita pentru o Europă federalizată.
În 1925 Monnet s-a mutat în America, acceptând un parteneriat cu Blair Foreign Corporation, o bancă din New York cu care a făcut afaceri mănoase în cadrul "efortului de război". De acolo a plecat pentru a deveni vice-preşedinte la Transamerica, holdingul gigant din San Francisco care deținea Bank of America.
Pan Europa lui Coudenhove
La acea vreme au existat mai multe campanii pornite pentru crearea Statelor Unite ale Europei. În 1923, contele Richard N. Coudenhove-Kalergi din Austria şi-a publicat cartea sa, Pan Europa; trei ani mai târziu, el a organizat primul său Congres Pan European, la Viena. Până la sfârșitul anilor '20, ramuri ale Uniunii Pan Europene operau pe întregul continent și în Marea Britanie.
În critica sa ascuţită a ideii pan europene a lui Coudenhove, Cum poate supraviețui Europa (How Can Europe survive, New York: Van Nostrand, 1955), eminentul economist pro- piață liberă Hans F. Sennholz a observat că nu poate fi ocolit faptul că "planul său este o schemă pentru realizarea unui socialism en-gros la nivelul Europei" (subliniere în original). Cu toate acestea, a primit sprijinul și patronajul multor oameni de stat și de litere importanţi din Europa, ca să nu mai vorbim de establishmentul anglo-american.
Unul din ucenicii cei mai importanţi ai contelui Coudenhove a fost Aristide Briand, care între 1909 și 1930 a fost premier socialist al Franței de 11 ori și ministru al Afacerilor Externe de 12 ori. Briand a prezentat în 1930 un plan pentru "Uniunea Europeană", care preconiza o uniune supranațională regională în cadrul Ligii Națiunilor. Ea nu a eșuat din cauza antipatiei față de idee, ci, în mare măsură, din cauza diferențelor de opinie între diversele facțiuni socialiste și integraționiste privind cele mai bune mijloace pentru realizarea obiectivului comun. În același an, un alt apostol important al Pan Europei lui Coudenhove, Sir Winston Churchill, a scris un eseu intitulat "Statele Unite ale Europei", care a avut ca scop câștigarea de sprijin pentru idee din partea publicului american. Acesta a fost publicat în numărul din 15 februarie al lui The Saturday Evening Post.
Coudenhove a petrecut anii devastatori ai celui de-al doilea război mondial în Statele Unite. "În încercarea de a convinge America, odată ce ea devine un aliat în război, să adopte unitatea europeană ca unul dintre obiectivele sale de război", spune colegul și hagiograful contelui, Arnold J. Zürcher, în Lupta pentru unificarea Europei (The Struggle to Unite Europe, 1940-1958), "contele Coudenhove a apelat la colaborarea unor cetățeni americani importanţi pe care i-a interesat în mişcarea lui cu câțiva ani înainte de șederea sa forţată din timpul războiului." Aceşti "cetățeni importanţi" - toţi, nume grele din CFR - au fost: Nicholas Murray Butler, președintele Universităţii Columbia și al Carnegie Endowment for International Peace; Dr. Stephen Duggan, fondatorul și primul președinte al Institutului Internațional de Educație, controlat de CFR, şi care efectua operațiuni de propagandă internaționalistă, și William C. Bullitt, ambasador în URSS și în Franța.
Cu ajutorul acestor patroni foarte puternici, Coudenhove și Zürcher au obținut poziții la Universitatea din New York, unde în restul anilor de război au ţinut seminarii universitare dedicate exclusiv problemelor federației europene. Contactele lor de la CFR au ajutat foarte mult în obţinerea de acoperire mediatică favorabilă. "Presa din New York, de exemplu, a fost în întregime binevoitoare", a scris Zürcher, "ambele ziare de dimineață importante, The New York Times şi The New York Herald Tribune au acordat spații generoase pentru relatarea declarațiilor publice ocazionale ale contelui și a eforturilor seminarelor de la The New York University despre federație". Datorită respectabilităţii academice conferite de seminariile de la NYU și diseminării ideilor lor de către o presă prietenoasă, a declarat Zürcher, "pentru prima dată în secolul al XX-lea, sloganul 'Statele Unite ale Europei' a devenit ceva mai mult decât un îndemn idealist".
Monnet promovează Lend-Lease
În timp ce Coudenhove-Kalergi și cu camaradul său Zürcher lucrau în rândurile intelighenţiei și căpitanilor și regilor industriei din New York, Cetăţeanul Monnet făcea un du-te-vino între Washington, Paris și Londra, în misiuni diplomatice transatlantice pentru premierul francez Edouard Daladier, președintele Roosevelt, prim-ministrul Churchill, și generalul de Gaulle. A fost Monnet cel care i-a sugerat lui Roosevelt sloganul care a fost mai târziu utilizat într-unul din discursurile sale (radiofonice) "la gura sobei": "America va fi marele arsenal al democrației". "Monnet a fost înainte de toate un om de relații publice", spun biografii Merry și Serge Bromberger. "El a fost deosebit de apropiat de Harry Hopkins, mâna dreaptă a lui Roosevelt. Prin Hopkins a devenit consilierul personal al președintelui Roosevelt pe problemele privind Europa".
Relația Roosevelt-Hopkins a fost comparată adesea cu cea dintre Wilson și House, una de cvasi-dependenţă totală a președintelui de un consilier misterios, discret. Hopkins, precum House, admira comunismul și a jucat un rol-cheie în formularea multora dintre politicile pro-sovietice ale Administrației Roosevelt, care s-au dovedit atât de dezastruoase pentru Statele Unite și pentru Lumea Liberă. El și Monnet au lucrat împreună de minune. Domnul Bloch-Morhange, scriind în importanta Information Et Conjectures din martie 1957, rezuma pro-comunismul internaţionalistului francez astfel: "Niciodată în lunga sa carieră Jean Monnet nu a criticat vreodată în public Uniunea Sovietică". Conform soţilor Bromberger, "în culise, Monnet a jucat un rol important în cadrul negocierilor care au pregătit terenul pentru aranjamentul împrumut-şi-închiriere (land-lease)", operațiunea care canaliza către URSS masive infuzii de material de război și bani, precum și planuri și materiale nucleare, care le-au permis sovieticilor să dezvolte bomba atomică. Programul de împrumut-închiriere a fost supravegheat de către Harry Hopkins.
Clarence Streit, un bursier Rhodes și corespondent pentru The New York Times, şi-a publicat cartea sa, Uniunea acum (Union Now) în 1939, în ajunul celui de-al doilea război mondial. În aceasta el a pledat pentru unirea politică imediată dintre SUA, Marea Britanie, Canada, și alte "democrații atlantice", și apoi, în cele din urmă, uniunea întregii lumi. Aceasta a fost cu aviditate lăudată în presa dominată de CFR, şi până în 1949 a fost tradusă în mai multe limbi şi vândută în mai mult de 300.000 de exemplare. Uniunea acum și Uniunea acum cu Marea Britanie (Union Now with Great Britain), publicată în 1941, au dat naștere la o mișcare însemnată, mişcarea Uniunea Federală (Federal Union, care şi-a schimbat ulterior numele în Atlantic Union Comittee iar mai târziu în Consiliul Atlantic al Statelor Unite, Atlantic Council of the United States), la conducerea cărora au fost întotdeauna membri grei din CFR. În 1941, Uniunea Federală a lui Streit a propus adoptarea unei rezoluții comune de către Congres pentru favorizarea unirii imediată cu statele atlantice menţionate mai sus. Rezoluția a fost scrisă de John Foster Dulles (de la CFR), care avea să devină mai târziu secretarul de stat al lui Eisenhower și un actor-cheie în formarea Europei unite a lui Monnet.
Una dintre schemele vizionare mai ambițioase ale acestei perioade a fost descrisă într-o carte intitulată Plan pentru o pace permanentă (Plan for a Permanent Peace), a lui Hans Heymann, un economist și refugiat german, care era cercetător şi profesor la Universitatea Rutgers. Finanţat de Carnegie Endowment for International Peace, un pilon major al establishmentului CFR, cartea a afirmat: "Națiunile au creat dizarmonie internațională, în credința deșartă că armonia în societatea noastră poate fi realizată la nivel național .... Această atitudine mărginită ne-a dat o speranță puternică, și anume că acest concept greșit poate rezista doar pentru o perioadă de tranziție .... După dezastru [cel de-al doilea război mondial], o organizație internațională va fi imperativ necesară pentru bunăstarea societății în ansamblu". Herr Heymann a trecut apoi la dezvăluirea planului lui detaliat pentru un superstat mondial condus de o Autoritate Federală Mondială, o Bancă a Națiunilor (cu trei ramuri: Banca Emisferei, Banca Europei, și Banca Orientală) și o Armată, o Marină și o Forţă Aeriană Mondiale. Planul pentru o pace permanentă include mai multe hărți pliate și diagrame impresionante detaliind birocrația monstruoasă care ar înregimenta nefericiţii cetățeni ai propusei uniuni planetare.
Un sfârşit al conceptului de națiune
La încheierea celui de-al doilea război mondial, multitudinea de organizații, indivizi, mișcări și publicații care pledau pentru diferite modele de guvernanță globală s-au unit toate într-o cruciadă concertată pentru a asigura adoptarea de către SUA a Cartei Națiunilor Unite. Odată ce aceasta s-a realizat, s-au întors totuşi sa militeze pentru ceea ce Walt W. Rostow (de la CFR) a afirmat ca fiind "un sfârşit al conceptului de națiune", din moment ce Națiunile Unite nu ar putea deveni un guvern mondial autentic atâta timp cât națiunile membre păstrează vreo urmă de suveranitate și autonomie.
Winston Churchill și ginerele său Duncan Sandys au condus Mișcarea Europa Unită (United Europe Movement), care a convocat un Congres al Europei la Haga între 7-10 mai 1948. În timp ce atenția lumii s-a concentrat pe adunarea strălucitoare de foști și actuali şefi de stat - Churchill, Léon Blum, Alcide de Gasperi, Paul Henri Spaak, şi alţii - au fost Jean Monnet și misteriosul polonez socialist, Joseph Retinger, un bon vivant și globe-trotter, maestru al intrigilor politice, cei care făceau jocurile. Una dintre realizările Congresului de la Haga a fost adoptarea a șapte Rezoluții privind Uniunea Politică. Rezoluția numărul șapte declara: "Crearea unei Europe Unite trebuie privită ca un pas esențial spre crearea unei Lumi Unite."
Generalul George C. Marshall, care era atunci secretarul de stat al lui Truman, a ținut un discurs la Universitatea Harvard, pe 5 iunie 1947, în care detalia suferința și privaţiunile din Europa răvășită de război și în care a solicitat un răspuns american. Astfel a fost lansat Programul european de redresare (European Recovery Program, ERP), mai bine cunoscut sub numele de Planul Marshall - un program masiv de ajutor extern destinat reconstrucţiei Europei în stil "cooperativă", adică, după linii internaționaliste și socialiste.
ERP, însă, nu-și are originea de la generalul Marshall, ci mai degrabă de la Jean Monnet și de la Consiliul pentru Relații Externe. Soţii Bromberger scriau că, înainte de discursul de la Harvard, Marshall şi-a trimis asistenții, pe HG Clayton și George F. Kennan (de la CFR), pentru a conferi cu Monnet, și că Marshall însuşi a conferit îndelung cu Monnet, la Conferința de Pace de la Paris. Laurence Shoup și William Minter relatau în studiul lor despre CFR, Imperial Brain Trust: "Între 1946-1947, avocatul Charles M. Spofford conducea un grup [de studiu, al CFR], împreună cu bancherul David Rockefeller în calitate de secretar, privind Reconstrucția în Europa de Vest: în 1947-1948 acest organism a fost redenumit Planul Marshall". David Rockefeller va pleca la conducerea Chase Manhattan Bank, va servi ca președinte al consiliului de administrație al CFR între 1970-1985, va lansa Comisia Trilaterală, și în multe alte moduri, va promova la nivel mondial "interdependența".
Propaganda Planului Marshall
Problema imediată a planificatorilor Marshall a fost de a "vinde" ideea Congresului. O opoziție considerabilă contra acestei schemă deja se activase, condusă în principal de către senatorul Robert Taft din Ohio, de fostul președinte Herbert Hoover, şi de economistul pro- piață liberă și comentator pentru Newsweek, Henry Hazlitt. Taft şi cu ceilalţi au susținut că programul propus va obliga contribuabilii americani să subvenționeze politicile socialiste ale guvernelor europene - naționalizarea de industrii, planificarea centralizată, controlul salariilor și al prețurilor, impozitarea excesivă, restricţii comerciale, reglementări împovărătoare, devalorizarea monedei - adică tocmai opusul a ceea ce ar ajuta Europa să-şi revină după distrugerile războiului. Ei au argumentat, în schimb, pentru favorizarea unui program care ar dezlănțui întreprinderile private, spre a rezolva problemele economice ale Europei.
Establishmentul a răspuns prin organizarea unei adunări impresionante de personalităţi care să facă campanie pentru ERP. "Conducerea acestui grup", spune Michael J. Hogan, profesor de istorie la Ohio State University şi editorul de la Diplomatic History, "a venit în mare parte din cercurile academice, de la cele mai importante sindicate americane, și de la organizațiile de afaceri, cum ar fi al Consiliul pentru Relațiile Externe (CFR), Consiliul Consultativ de Afaceri (BAC), Comitetul pentru Dezvoltare Economică (CED) și Asociația de Planificare Naţională (NPA)". Ei credeau în "sinteza New Deal" și acceptau necesitatea unei mai mari planificări economice și a strategiilor keynesiene ale managementului fiscal și monetar. Aceste patru organizații, spune Hogan, "au jucat un rol important în formarea și promovarea ERP":
Ei au publicat fragmente ale programului. Purtătorii lor de cuvânt au depus mărturie în fața comisiilor relevante ale Congresului. Au făcut parte din Comitetul Președintelui pentru Ajutorul Extern, în cadrul Comitetului Harriman, și în cadrul Comitetului pentru Planul Marshall de ajutor pentru redresarea europeană, o organizatie nepartizană privată compusă din lideri din lumea afacerilor, industriei şi agriculturii, care au lucrat îndeaproape cu oficiali guvernamentali pentru a mobiliza sprijin pentru ERP. Rezultatul semăna cu o campanie coordonată condusă de un directorat ticsit de figuri publice și private. Dintre cei nouăsprezece din Comitetul executiv al Comitetului pentru Planul Marshall, opt erau membri ai CFR și doi dintre acestia opt au fost, de asemenea, membri ai BAC, CED, sau NPA. Au fost incluşi în această listă Allen W. Dulles, președintele CFR, și Philip Reed, președinte al consiliului de administrație al General Electric. Foștii Secretari de Război Henry L. Stimson și Robert P. Patterson, împreuna cu fostul Secretar de Stat Dean Acheson, de asemenea, au făcut parte din consiliul executiv ....Retorica anticomunistă
Cu toate acestea, chiar și cu această campanie masivă, bine orchestrată, avocaților ERP nu le-a fost ușor. Ei au ambalat inițial planul ca fiind o operațiune umanitară pentru a atenua suferința, foametea și distrugerile provocate de război. Dar Congresul nu a fost într-atât de dispus să accepte că problemele economice ale Europei ar putea fi rezolvate de dolarii contribuabililor americani. Deci, insiderii au schimbat tactica: au spus că ajutorul american a fost necesar şi urgent pentru a proteja Europa de Vest de amenințarea comunismului. "Oamenii s-au trezit și au ascultat atunci când a fost menționată amenințarea sovietică", a declarat John J. McCloy (preşedinte al CFR între 1953 - 1970). McCloy, care a servit după război ca Înalt Comisar al SUA pentru Germania și ca o figură centrală în efortul pentru ERP, nu a demonstrat nicio antipatie față de comunism, a declarat că acesta l-a învățat o lecție valoroasă: "O modalitate de te asigura că un punct de vedere este remarcat este acela de a-l formula în termenii rezistenței la răspândirea comunismului". Președintele Truman, de asemenea, admite concesii verbale pentru anticomunism, în scopul de a câștiga sprijin pentru planul său de ajutor. Când secretarul de stat Marshall i-a telegrafiat lui Truman, îngrijorat de faptul că discursul președintelui despre "Doctrina Truman" a fost pe un ton prea anticomunist, "răspunsul lui Truman a fost: fără retorică, Congresul nu va aproba banii".
Înșelăciunea a ţinut, iar Congresul a aprobat, într-adevăr, banii: aproximativ 13 miliarde dolari de dolari pentru Planul Marshall, și zeci de miliarde în plus prin diverse alte programe de reconstrucție. De la încheierea celui de-al doilea război mondial până prin 1953, Guvernul Statelor Unite a vărsat în Europa mai mult de 43 de miliarde de dolari. Profesorul Hans Sennholz descrie acest fapt ca fiind "un câștig pentru socialism" și în Cum poate Europa supraviețui (How Can Europe Survive) detaliază multitudinea de programe guvernamentale distructive și monopoluri de stat ineficiente care au înghițit aceste fonduri enorme, zădărnicind creștere economică reală și progresul.
Cu ERP, socialiștii europeni și "one-worlders"-ii au dat peste o adevărată mină de aur, și Inițiaţii Establishmentului American au mers pe o schemă care le-a dat un instrument de presiune asupra guvernelor europene nereceptive, înspre o direcție "cooperantă". "Oficialii americani au interferat cu guvernele străine care s-au străduit să elimine controalele și să se întoarcă la principiile solide de guvernare", spune dr. Sennholz. "Oficialii americani Fair-Deal au exercitat în mod repetat presiuni asupra guvernelor belgian și german spre a creşte inflaţia monedelor lor naționale la un grad mai mare și de a crea mai multă datorie prin simpla creştere de cheltuieli. Din fericire pentru aceste națiuni, guvernele lor au rezistat de obicei acestei presiuni Fair-Deal."
Prin ajutorul american, spune profesorul Hogan, "și în special prin utilizarea fondurilor de contrapartidă, planificatorii Marshall au încercat să modifice proiecte de modernizare industrială, să promoveze unele strategii keynesiene ale managementului economic agregat ... să încurajeze politicile progresive de impozitare, programele de locuințe low-cost , precum și alte măsuri de reformă economică și socială". De la începuturile sale, scopul principal al ERP a fost să distrugă statele naționale europene prin contopirea acestora într-un guvern regional.
Planificarea timpurie a programului a fost realizată de către o agenție specială de sub conducerea lui George Kennan, denumită Comitetul de Coordonare Stat-Război-Marină (State-War-Navy Coordinating Committee, SWNCC). Una dintre preocupările agenției, spune Hogan, a fost "să ia în considerare modul în care ar putea fi depășită suveranitatea națională". Cum a amintit Joseph Jones, care a participat la întâlniri, ofițerii economici de la Departamentul de Stat au încurajat membrii comisiei să se gândească la Europa ca la un întreg și să administreze ajutorul astfel încât să promoveze unificarea economică.
Rezoluția Fulbright
Desigur, nu toţi cei care pledează pentru abolirea guvernelor suverane din Europa au fost atât de subtili. Unii au o abordare mai directă. La 21 martie 1947, înainte ca Marshall să-şi fi ţinut discursul său la Harvard, senatorii William Fulbright și Elbert D. Thomas au prezentat în Congres următoarea rezoluție concurentă: "Decizia Senatului (cu asocierea Camerei Reprezentanților) ca Congresul să favorizeze crearea unor State Unite ale Europei". Presa controlată de CFR a lăudat în mod deşănţat incredibil de aroganta rezoluţie Fulbright. Potrivit ediţiei din 17 martie 1947 a revistei Life (al cărei editor, Henry Luce, a fost un important membru al CFR), "politica noastră ar trebui să fie aceea de a ajuta națiunile Europei să se unifica precum statele noastre federate la 1787". "Europa are nevoie disperată de o formă eficientă de federație politică și economică", a scris Sumner Welles (de la CFR) în The Washington Post, deţinut de Eugene Meyer (de la CFR). The Christian Science Monitor (de multă vreme un purtător de cuvânt al CFR) din 28 aprilie 1947 opina: "Din partea sa, SUA ar putea impune cu greu federația în Europa, dar ar putea sfătui .... S-ar putea adapta politicile sale de conducere și profesionale pentru zidirea unei unice economii continentale". The New York Times (organizația cea mai influentă a CFR) scria într-un editorial din 18 aprilie 1947: "Dar este adevărul-adevărat ... că Europa trebuie să se federalizeze sau să piară". The St. Louis Post Dispatch din 16 martie 1947 declara că "pentru Europa, este o singură alegere - să se unească sau să piară".
Capete lucide din "brain trust", cu toate acestea, şi-au dat seama că orice încercare de constrângere pe faţă spre a se crea o federație europeană ar stârni rezistență naționalistă și resentimente în Europa, și ar fi, pe bună dreptate, privită ca imperialism american. Ei trebuie să facă să pară că apelul pentru Statele Unite ale Europei vine chiar de la "popoarele" din Europa.
Relatarea cea mai informată cu privire la rolul Iniţiaţilor Establishmentului American în organizarea mișcării pentru o Europă Unită poate fi găsită într-un raport în șase părţi despre Piața Comună, care a apărut în foileton, în H. du B. Reports, în 1972 şi 1973. Scris de distinsul Hilaire du Berrier, care a publicat foarte respectatele sale rapoarte cu informații privind Europa, timp de mai bine de 30 de ani, "Povestea Pieței comune" ("Story of the Common Market"), seria detaliind intrigile coteriei americane CFR-Atlantic Council-Bilderberg-Trilateral Commision și a complicilor săi europeni în campania lor pentru un guvern european supranațional. În partea a cincea a seriei sale, du Berrier face o conexiune între o poveste din jurnalul lui Joseph Retinger care ilustrează modul în care agenții CFR au construit mișcarea pentru fuziunea europeană. Retinger căuta mai multe fonduri pentru Mișcarea Europeană, care era condusă la acea vreme de prim-ministrul belgian Paul-Henri Spaak, care a fost cunoscut sub numele de "Mr. Socialist":
Retinger și Duncan Sandys, eurocratul britanic, s-au dus să se întâlneasca cu John J. McCloy, care în 1947 era Înaltul Comisar american pentru Germania. McCloy, aflăm din jurnalul lui Retinger, a îmbrățișat ideea dintr-o dată. Sheppard Stone, care a fost în staff-ul lui McCloy, și Robert Murphy, ambasadorul SUA în Belgia, pe care Retinger l-a numit unul dintre cei mai buni suporteri ai Mișcării Europene, s-a alăturat lui McCloy în distribuirea enormei rezerve de valute europene numită "fonduri de contra-partidă", care s-au acumulat ca urmare a Planului de ajutorare Marshall .... McCloy, Stone şi Murphy, "prompt și fără ezitare au pus enormele fonduri la dispoziția Paul Henri Spaak", a notat Retinger.A fost acelaşi Joseph Retinger, cel care l-a recrutat pe Prințul Bernhard al Olandei pentru a găzdui întâlnirea de la Hotelul Bilderberg în Oosterbeck, Olanda, în mai 1954, care a inaugurat conclavurile secrete anuale Bilderberg, la care elita conducătoare internațională se întâlneşte pentru a pălăvrăgi şi a plănui.
Începe fuziunea
Primul pas concret în planul pentru eliminarea statelor-națiune europene a venit în 1951, odată cu semnarea Tratatului de creare a Comunității Europene a Cărbunelui și Oţelului (ECSC/CECO). "Aceasta a fost o organizație cu adevărat revoluționară", a scris Carroll Quigley, istoricul Iniţiaţilor, "din moment ce a avut puteri suverane, inclusiv autoritatea de a strânge fonduri în afara puterii oricărui stat existent". Tratatul CECO, care a intrat în vigoare în iulie 1952, a fuzionat industriile cărbunelui și oțelului din șase țări (Germania de Vest, Franța, Italia, Belgia, Olanda și Luxemburg) sub o singură înaltă autoritate. "Acest organism 'supranațional' ", observă profesorul Quigley în a sa lucrare Tragedie şi speranţă (Tragedy and Hope), "a avut dreptul de a controla prețurile, de a dirija investițiile, de a atrage fonduri, de a aloca cărbune și oțel .... puterea sa de a strânge fonduri pentru uz propriu prin impozitarea fiecărei tone produse l-a făcut independent de guverne. Mai mult decât atât, deciziile sale au caracter obligatoriu, și ar putea fi atinse prin vot majoritar, fără unanimitatea necesară în cele mai multe organizații internaționale ale statelor suverane".
Propunerea CECO s-a anunţat cu mare fast, in mai 1950, ca "Planul Schuman". Deși conceput de domnul Monnet, care era atunci șeful Comisiei Generale de Planificare din Franta, Monnet a crezut de cuviință să-l numească pe camaradul său, Robert Schuman, ministrul de externe francez socialist (și, mai târziu, prim-ministru). Insiderii americani au sărit să laude Planul Schuman. John Foster Dulles l-a numit "strălucitor de creativ". Dean Acheson l-a numit "o contribuție majoră spre rezolvarea presantelor probleme politice și economice ale Europei". Președintele Truman l-a numit "un act de guvernare constructiv". Fundația Carnegie i-a acordat lui Monnet Premiul pentru Pace Wateler de două milioane de franci, "în semn de recunoaștere a spiritului internațional pe care l-a dovedit în conceperea Comunităţii Cărbunelui și Oțelului" ....Monnet, pe care editorialistul Joseph Alsop (de la CFR) l-a poreclit "expertul gri, eficient, al Uniunii Europei Occidentale", a fost desemnat primul președinte al noului şi puternicului CECO.
Monnet știa foarte bine cât de puternică și de revoluționară a fost noua sa creație. Bromberger relatează, în Jean Monnet și Statele Unite ale Europei, că, atunci când Monnet și al sau "brain trust" au prezentat elementele de bază ale propunerii CECO, l-au chemat pe expertul juridic Maurice Lagrange pentru a avea grijă de munca de detaliu:
Lagrange a fost uimit. O idee revoluționar de îndrăzneaţă a fost lansată și a fost aclamată de Cei Şase și de Statele Unite - superstatul mineralelor și metalelor....Brombergers-ii, care sunt admiratori înfocați ai lui Monnet, recunosc mentalitatea totalitară a eroului lor:
Brain trustul a lucrat febril de la ora zece dimineața până la miezul nopții, fără a lua pauză în zilele de duminică sau de sărbători, nici măcar în ziua de Crăciun. Chiar și secretarii și dactilografii au fost infectate cu un entuziasm general, de sentimentul că sunt parte a unei realizări fantastice.
Treptat, se credea, autoritățile supranaționale, supravegheate de către Consiliul European de Miniștri de la Bruxelles și de Adunarea de la Strasbourg, ar administra toate activitățile de pe continent. Va veni o zi în care guvernele vor fi forțate să recunoască că o Europă integrată a fost un fapt împlinit, fără ca acestea să fi avut un cuvânt de spus în stabilirea principiilor care stau la baza sa. Tot ce ar trebui să facă va fi să fuzioneze toate aceste instituții autonome într-o singură administrație federală și apoi să proclame Statele Unite ale Europei.
De fapt, fondatorii Comunităţii Cărbunelui și Oțelului ar trebui să obțină de la diverse guverne naționale - în mod justificat considerate a fi incapabile să facă sacrificii de dragul unei federații - o întreagă serie de concesii în ceea ce privește drepturile lor suverane, până când vor fi fost în cele din urmă deposedate, comiţând hara-kiri prin acceptarea fuziunii.Dându-și seama că unele țări s-ar putea la un moment revolta împotriva "noii ordini", "expertul eficient şi gri" și eurocrații săi au căutat să-şi întemeieze propria lor armată, pe care au numit-o Comunitatea Europeană a Apărării (EDC). După ce au cerut dezarmarea națională, pacifiștii eurocraţi cer acum ca forțe armate independente, inclusiv cu arme nucleare, să fie puse sub comanda lor. Tratatul ECD a fost semnat de cele șase națiuni CECO în 1952, dar planurile privind armata supranațională au eşuat, atunci când, după doi ani de dezbateri aprinse, tratatul a fost respins de către Parlamentul francez.
Tratatele de la Roma
Următorul cui în sicriul suveranității naționale s-a bătut pe 25 martie 1957, prin semnarea de către cele șase națiuni CECO a celor două Tratate de la Roma. Acestea au creat Comunitatea Economică Europeană (CEE, sau Piața Comună) și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Euratom), care a promovat foarte mult fuziunea sectoarelor economice și energetice ale statelor membre. (CECO, Euratom și CEE sunt acum denumite în continuare Comunitatea Europeană sau CE). "Tratatul CEE", a declarat Carroll Quigley, "cu 572 de articole de peste aproape 400 de pagini ... așteaptă cu nerăbdare o eventuală uniune politică în Europa, și a încercat integrarea economica ca un pas esențial pe acest drum". Dar arhitecții de fuziune au stabilit o abordare de "gradualism răbdător", ceea ce Richard N. Gardner (de la CFR) îl va numi mai târziu "un capăt de drum al suveranității naționale, erodată bucată cu bucată". Conform regretatului profesor Quigley, "Acest întreg proces a fost planificat să fie realizată în etape, pe parcursul mai multor ani".
Următoarele etape au implicat aducerea restului Europei de Vest în combinaţie. În 1973, după mai mult de două decenii de rezistență, Marea Britanie a venit, alături de Irlanda și Danemarca. Grecia a aderat în 1981, crescând numărul statelor membre la zece. Spania și Portugalia au devenit membrii cu numerele 11 și 12 în 1986.
"CFR", a scris du Berrier în ianuarie 1973, "a văzut Piața Comună dintru început ca un guvern regional, la care vor fi adăugate mai multe națiuni, până când guvernul mondial pe care ONU nu a reușit să-l creeze s-ar fi realizat. La un moment favorabil în Piața Comună va fi adusă şi America. Dar publicul american trebuie să fie înmuiate primul și liderii americani prelucraţi în vederea acestei schimbări".
CFR nu a cruțat nicio cheltuială în sprijinirea co-conspiratorilor săi europeni, în special a lui Jean Monnet, spre a întemeia mult-visata lor Brave New World. O sursă foarte edificatoare despre acest fenomen este Iniţiatul Ernst H. van der Beugel, Secretar General Onorific al Grupului Bilderberg, vicepreședinte al Institutului Olandez pentru Afaceri Externe (un afiliat al CFR), lector la Harvard, etc. În cartea sa De la Ajutorul Marshall la Parteneriatul Atlantic (From Marshall Aid to Atlantic Partnership), van der Beugel a explicat:
Nu numai că Monnet a fost auctor intellectualis al mai multor etape pe drumul spre unificarea Europei, dar el a fost, de asemenea, o forță motrice în realizarea planurilor existente.Ciomăgeala diplomatică
Capacitatea sa cea mai remarcabilă a fost influența lui mare asupra formulării politicilor Statelor Unite față de Europa.
El a exercitat această influență prin intermediul unei rețele de prieteni apropiați și de relații, unele dintre ele chiar de dinainte de război.
Explicând mai departe lucrările simbiozei Monnet-CFR, van der Beugel citează exemple de ciomăgeli diplomatice ale acelor funcționari care s-au împotrivit unui"hara-kiri naţional". De exemplu, el a relatat modul în care Comitetul de Acțiune Monnet, care a fost "susținut cu fonduri de la fundații din Statele Unite ale Americii" a presat negocierile pentru Tratatele de la Roma:
Monnet și comitetul său de acțiune au supravegheat neoficial negocierile și de îndată ce au apărut obstacole, mașinăria diplomatică a Statelor Unite a fost alertată, mai ales prin ambasadorul Bruce ... care a avut acces imediat la eșalonul superior al Departamentului de Stat ....Prietenii de la nivel înalt ai lui Monnet, care l-au ajutat în aceste tactici de presiune, au fost inclusiv președintele Eisenhower, Dulles, McCloy, Bruce, George Ball, și C. Douglas Dillon.
La acea vreme, era obiceiul că dacă Monnet credea că o anumită țară a făcut probleme în cadrul negocierilor, reprezentantul diplomatic american în acea țară se prezenta la Ministerul de Externe, în scopul de a comunica opinia guvernului american, care, practic în toate cazurile, a coincis cu punctul de vedere al lui Monnet.
În editorialul său din New York Times din 10 aprilie 1976, CL Sulzberger (CFR, Trilaterală, Bilderberg) zugrăvea optimist Uniunea Europeană în curs de apariţie: "Visul cel mai splendid al continentului, după al doilea război mondial, a fost Comunitatea Economică Europeană sau Piața Comună, care a fost proiectată pentru a conduce națiuni care și-au pierdut influența lor la nivel mondial, într-o confederația politică bazat pe comerţ comune și interese financiare". Ca să adaptez imnul de laudă al lui Sulzberger, Piața Comună a fost proiectată în mod clar pentru a conduce națiunile într-o fuziune sinucigaşă.
Acest proiect vine către îndeplinire într-un ritm înspăimântător. Actul Unic European este conceput ca măsura care va face uniunea politică și economică ireversibile. Cetățenii din spațiul Pieței Comune îsi află viaţa şi mijloacele de trai din ce în ce controlate de eurocrații de la Bruxelles, chiar și guvernele naționale constată că drepturile lor suverane sunt sacrificate sub pretexte în mod deliberat vagi și ambigue precum "cooperare", "uniune", "integrare", "convergență" și "armonizare". SEA va face în curând imposibil pentru statele membre blocarea politicilor care merg împotriva intereselor naționale. Comisarul CE Willy De Clercq, într-un discurs din1987, s-a lăudat că SEA ar trebui să permită ca două treimi dintre deciziile CE să fie luate de o majoritate calificată, în contrast cu 90 la suta care anterior necesitau acordul unanim.
Principalele atacuri în curs de desfășurare acum includ campania pentru o bancă centrală europeană, condusă de președintele francez François Mitterrand, și cea fiscală (TVA-ul unificat), fiind dusă de către Jacques Delors. O opoziție majoră la ambele scheme a venit din Marea Britanie a lui Margaret Thatcher. "O Banca Centrală Europeană, în numai adevăratul sens al cuvântului, înseamnă predarea politicii economice acelui sistem bancar", a declarat prim-ministrul britanic, în octombrie 1988. "Nici nu vreau, nici nu aştept să văd o astfel de bancă în viața mea - și nici pentru destul de mult timp după aceea".
Dar există indicii că "Doamna de Fier" ar fi slăbit opoziţia pe acest subiect. Du Berrier, într-un interviu telefonic recent cu The New American, și-a exprimat profunda îngrijorare despre zvonurile că doamna Thatcher "ar fi putut încheia o înţelegere cu Mitterrand cu privire la chestiunile băncii centrale și monedei comune" în timpul vizitei sale la președintele socialist francez, la Paris, la sfârșitul lunii februarie.
Uniunea Mondială a Republicilor Socialiste
O altă evoluție periculoasă care a fost într-o perioadă de incubație timp de mai mulți ani și care acum se apropie rapid, este admiterea țărilor europene din blocul comunist în CE. "Ungaria comunistă va fi, probabil, prima, sau, poate, Germania de Est", crede du Berrier. "Din ianuarie 1987, Parlamentul European a avut o delegație permanentă, în frunte cu doamna europarlamentar Anne-Marie Lizia, un socialist belgian, pentru negocieri la Moscova și în alte capitale comuniste pe tema punerii în comun a piețelor. Chestiunea este acum susținută în mod deschis". Aceasta coincide cu creșterea comerțului și a covergenţei economice între Piața Comună și blocul comercial condus de sovietici, CAER (care cuprinde URSS, Germania de Est, Ungaria, România, Bulgaria, Polonia, Cechoslavacia, Mongolia, Vietnam și Cuba).
În 1936 programul oficial al Internaționalei Comuniste, emis la Moscova, a declarat că "dictatura poate fi stabilită doar de o victorie a socialismului în diferite țări sau grupuri de țări, după care republicile proletare s-ar uni pe sistem federal cu cele deja existente și acest sistem de uniuni federale s-ar extinde ... în cele din urmă ducând la formarea Uniunii Mondiale a Republicilor Sovietice Socialiste".
Planurile elitei CFR-Trilaterală-Bilderberg pentru "ordinea mondială" converg din ce în ce mai mult cu cele stabilite de către Internaţionala Comunistă a lui Stalin, acum mai bine de 50 de ani.
