Thursday, December 31, 2015

Au trecut 12 luni si tot atatea vieti

Avocat.net
Roxana Neagu

Am plâns în timpul ăsta cât pentru şapte vieţi. Dar am râs şi-am cântat şi-am dansat tot cam atâta. Am căzut de atâtea ori de n-am mai ştiut să-mi număr căderile. Însă m-am ridicat şi-am continuat. Să merg, să cad, să mă ridic, să merg. Să merg. Să merg. Să nu mă opresc.
M-am surprins zâmbind când mi-era trist şi-am început să râd. Aşa am aflat, luându-mă şi pe mine pe nepregătite, că pot mai mult decât mă ştiam în stare. Şi ce aripi mi-a pus asta.
Deci, ce-am făcut până la urmă anul asta? Mi-am văzut cel mai urât coşmar prinzând viaţă, l-am trăit şi i-am supravieţuit. O fi puţin, nu ştiu. Dar simplu sigur n-a fost.
Cumva, când supravieţuieşti lucrului care ar fi trebuit să te omoare, parcă te naşti din nou. Poate exagerez. Dar sigur descoperi despre tine nişte lucruri pe care poate doar le intuiai, poate nici măcar nu le bănuiai.
Numai când am fost sfărâmată-pulbere am văzut cine sunt. Deconstruită până n-a mai rămas nimic din mine, împrăştiată într-o mie de gânduri şi tot atâtea bucăţi, am putut să văd limpede. De unde încep, unde mă termin şi cât sunt. Ce am, cât valorează şi ce pot face mai departe.
Marile suferinţe au darul ăsta. Să te facă să vezi şi să te vezi. Să te deconspire pe tine în faţa ta. “Uite-te bine, ăsta-ţi eşti! Asta poţi, atât ştii. Şi, oricum ai fi, numai pe tine te ai”.
Nu găseşti, oriunde ai căuta, evaluare mai bună decât asta. Nu e tot timpul frumos ce ţi se devoalează despre tine: afli că poate eşti slab. Meschin. Firav. Naiv. Nedrept. Dar nu-i nimic. Ştii măcar de unde (re)porneşti. Unde te situezi şi de unde poţi începe să reconstruieşti. Spuneţi-i cum credeţi: o mică moarte, o altă şansă, un nou început.
Doare, nu zic nu. Doare înfiorător să-ţi vezi universul prăbuşindu-se. Şi ustură şi chinuie şi zdrobeşte. Şi macină. Şi arde. Şi te înnebuneşte. Şi te fărâmă. Dar, strângi din dinţi, mergi mai departe şi, dacă nu te încrâncenezi prea tare, renaşti. Nu te vindeci de tot poate niciodată, dar sigur te recompui.
Şi-uneori aşezi chiar mai bine cărămizile în tine. Faci ordine, te ştergi de praf şi învii. Te întorci în fiinţa ta. Ceva mai puternic şi cu simţuri mai ascuţite. Poate şi un pic mai pregătit să calci mai apăsat prin viaţa.
Da, am abandonat câteva bucăţi din mine anul ăsta şi-am mers mai departe aşa, incompletă. Abia atunci am început să văd: lumea-i plină de oameni “defecţi”. Oameni cu dureri ascunse adânc, cu cicatrici şi vânătăi pe suflet, dar oameni care, în ciuda a tot ce li s-a întâmplat, continuă să râdă şi să creadă. Care trăiesc din nou, aparent netulburaţi, deşi au fost odată planşi şi sfărâmaţi.
Cănd te văd agonizând, firav şi abia agăţat de viaţă,  ei prind curaj să-ţi împărtăşească propriile morţi şi învierile aferente. Îşi pun sufletul pe masă şi-ţi arată ce alte vieţi au trecut prin şi peste ei: “Uite, vezi, în colţul ăsta de inimă putrezeşte şi-acum un dor vechi.”/ “Aici, în aortă, pulsează cea mai mare iubire pe care am trăit-o.” / “În ventriculul ăsta stâng, care bate şi-acum un pic mai încet, mă dor bunicii care nu-mi mai sunt.” / “Dacă te uiţi atentă, în palma mea o să vezi umbra unei strânsori pe care-o mai simt şi-azi, mai ales dacă plouă in mai”/ “Simţi mirosul ăsta, ce-mi împresoară paşii? Aşa mirosea iarna în care am rămas singur pe lume.”
Şi te uiţi la ei şi nu-ţi vine să crezi că oamenii ăstia, acum râzănd, îţi povestesc cu ochi limpezi şi cu o seninătate de înţelept cum au murit şi cum au înviat şi cum au fost odată nebuni de suferinţă şi dor.
E, poate, darul lor către tine: sămânţa de sperantă că vei putea şi tu supravieţui oricare-ar fi dezastrul interior ce-ţi înnoadă acum lacrimile în barbă şi-ţi pune sufletul pe pioneze.
Cele mai crude întâmplari, cele mai neaşteptate căderi, cele mai nesperate reveniri mi-au fost povestite în anul ăsta. Din toate am înţeles “doar” atât: că pasărea Phoenix e  o poveste frumoasă despre regăsire. Dar că poate fi şi povestea oricăruia dintre noi.
Eu sunt aici, în picioare, vă zâmbesc şi vă spun: încă doare, dar am supravieţuit lumii mele prăbuşite.
Iată speranţa. Aşa am primit-o şi eu. V-o dau mai departe. Faceţi cu ea ce ştiţi.
 

No comments:

Post a Comment